SUA au cea mai puternică armată din lume, dar n-au câștigat niciun război de peste 30 de ani. „Iranul e cea mai gravă gafă strategică de după al Doilea Război Mondial”

Fostul ambasador al Statelor Unite la NATO, Ivo Daalder, care este în prezent cercetător senior la Centrul Belfer al Universității Harvard, a făcut o radiografie extrem de dură a armatei americane, în contextul recentelor operaţiuni desfăşurate împotriva Iranului. Diplomatul atrage atenţia că deşi armata SUA este considerată a fi cea mai puternică din lume, de peste trei decenii ea nu a mai câştigat niciun război, deşi a început mai multe.

SUA nu au pierdut din cauza capacităților militare, ci din cauza mentalității legate de război

Ivo Daalder a enumerat toate marile conflicte în care au fost implicate SUA după cel de-al Doilea Război Mondial. Au fost Războiul din Coreea, Războiul din Vietnam, Războiul din Afganistan, Războiul din Irak și actualul conflict din Iran, dar dintre toate acestea, doar Războiul din Golf, din 1991, poate fi considerat o adevărată victorie. Această victorie, după cum consideră diplomatul, a semănat însă semințele unor viitoare dezastre.

„Celelalte războaie fie s-au încheiat în impasuri, fie au dus la o înfrângere completă, fie au dus la catastrofe strategice. Iar conflictul din Iran ar putea fi cea mai gravă gafă strategică comisă de Statele Unite de la al Doilea Război Mondial încoace”, a scris acesta într-un comentariu publicat de ediţia europeană a site-ului Politico.

Potrivit fostului ambasador american la NATO, Statele Unite, cu puterea lor militară de neegalat, nu au câștigat niciun război în ultimii 30 de ani, nu din cauza unei puteri de foc insuficiente, ci din cauza unui „defect fundamental” al mentalității americane legate de război. El l-a citat pe marele strateg militar prusac Carl von Clausewitz, care a definit războiul ca fiind continuarea politicii prin alte mijloace, şi a subliniat că Washingtonul a procedat exact invers, tratând războiul nu ca pe o continuare a politicii, ci ca pe un eșec al politicii, o soluție la care se ajunge atunci când diplomația se prăbușește.

„Donald Trump este cel mai extrem exemplu al acestei probleme. În problema Iranului, acei trimiși speciali care nu știau nici diplomație, nici fizică nucleară s-au angajat în diplomație de spectacol. Ulterior, SUA au lansat o campanie masivă de bombardamente, crezând naiv că distrugerile provocate vor forța cealaltă parte să se predea (…) Şi totuşi, deși Trump a împins la extrem mentalitatea de război defectuoasă a Americii, el nu este nicidecum un caz izolat”, a spus fostul ambasador al SUA la NATO.

Motivul pentru care George H.W. Bush a câștigat Războiul din Irak, în 1991

Ivo Daalder susține că modelul de război al SUA suferă de trei defecte structurale majore. În primul rând, a inversat cauza și efectul în ceea ce privește mijloacele și scopurile: în loc să-şi stabilească mai întâi obiective politice și apoi să aleagă mijloacele adecvate, Washingtonul a folosit mai întâi forța militară și apoi a sperat că rezultatul politic va fi obținut în mod natural. „Fie că a fost vorba de Operațiunea Tunetul Rulant în războiul din Vietnam, de războiul din Irak sau de această Operațiune Epic Fury împotriva Iranului, Statele Unite au angajat întotdeauna forțe copleșitoare, crezând cu tărie că distrugerea totală va aduce rezultatele dorite, însă realitatea nu a fost niciodată așa cum și-au dorit-o”, a explicat el.

În al doilea rând este vorba de stabilirea unor obiective strategice prea ambițioase și nerealiste, cum ar fi schimbarea regimului, transformarea civilizației, exportarea democrației și eradicarea terorismului, însă forța militară nu este un mijloc eficient pentru atingerea acestor obiective. În acest sens el a dat ca exemplu Războiul din Golf, din 1991, argumentând că cheia victoriei în acest război, condus de Statele Unite și care a implicat o coaliție de 34 de țări, a fost stabilirea de către președintele de atunci, George H.W. Bush, a unui obiectiv operațional clar și limitat: expulzarea forțelor irakiene care invadaseră Kuweitul. Reținerea lui Bush în a ataca Bagdadul a favorizat o alianță largă și legitimitate internațională, punând bazele victoriei finale. Ani mai târziu, influențat de aceiași consilieri care îl încurajaseră cândva pe tatăl său să intensifice războiul, George W. Bush a luat o decizie total diferită. Acesta a aruncat regiunea într-un conflict care a durat un deceniu, a întărit Iranul și a adus instabilitate în întreaga zonă.

Forţa armată a SUA nu poate compensa motivația celor atacați

Al treilea defect, și cel mai grav în opinia lui Daalder, este că factorii de decizie politică de la Washington au crezut în mod eronat că forța absolută ar putea compensa diferența de motivaţie. „Nu se poate. America poate avea forța, dar cealaltă parte are voința. Vietcongul, talibanii, Partidul Ba’ath şi revoluționarii islamici sunt de neclintit. Nu au unde să se ducă și nu au nimic de pierdut”, a mai spus ambasadorul. „Când Vietcongul a lansat ofensiva Tet în 1968, atacând simultan peste 100 de orașe, armata americană a numit-o o înfrângere pentru inamic. Și, deși acest lucru a fost corect din punct de vedere tactic, strategic a fost invers. Ofensiva a şocat profund publicul american și a schimbat cursul războiului. Vietcongul știa pentru ce luptă, în timp ce Washingtonul îşi pierduse de mult calea”, a adăugat Daalder.

Decenii mai târziu, după ce au răsturnat regimul taliban în câteva săptămâni, oficialii americani din Afganistan s-au mândrit cu propria lor ingeniozitate, dar nu aveau planuri pentru perioada postbelică. Abia cu câteva zile înainte de începerea bombardamentelor, George W. Bush și-a amintit de întrebarea crucială: cine va guverna țara după căderea regimului? Aceeași problemă a reapărut și în războiul ulterior din Irak. Arhitecții războiului au prezis o victorie ușoară, trupele americane fiind întâmpinate ca „eliberatori”. Dar după ce armata irakiană a fost desființată sute de mii de soldați înarmați au rămas pe străzi, lipsiți de surse de venit. Insurgența care a urmat, deși oarecum așteptată, i-a luat pe toți prin surprindere.

Fostul ambasador cere revenirea la principiul „Weinberger-Powell” în abordarea SUA față de război

„În ceea ce privește problema Iranului, strategia de război defectuoasă a Statelor Unite s-a prăbușit și mai rapid. Guvernul nu a avut niciun plan de susținere a unui succesor moderat, niciun caz de eșec și nicio strategie pentru a împiedica Iranul să blocheze Strâmtoarea Ormuz, o consecință pe care toată lumea ar fi trebuit să o prevadă”, mai spune ambasadorul.

Pe baza acestor eşecuri, Daalder le cere SUA să revină la principiul „Weinberger-Powell” în abordarea lor față de război. Acest cadru decizional militar a fost dezvoltat în anii 1980 de fostul secretar al apărării Caspar Weinberger și de președintele Statului Major Interarme Colin Powell, pe baza lecțiilor învățate din războiul din Vietnam. Acest principiu impune armatei americane să folosească forța numai atunci când sunt implicate interese naționale fundamentale, să aibă obiective militare clare și realizabile și o forță copleșitoare aplicată în scopuri limitate, să se bazeze pe sprijin intern și internațional, iar începerea războiului să fie chiar ultima soluție.