Andrei Vochin, despre momentul istoric de la CFR Cluj – FC Argeș: „Ultimul corner al lui Ciprian Deac”

Sunt jucători care trec printr-un club. Și sunt jucători prin care trece un club întreg, cu istoria lui, cu nervii lui, cu bucuriile lui, cu nopțile lui europene, cu titlurile lui, cu toate primăverile și toamnele adunate într-un tricou. Ciprian Deac face parte din a doua categorie. Vineri, la CFR Cluj, nu se joacă doar un meci. Se închide o ușă. Se stinge, încet, o lumină aprinsă acum aproape două decenii.

Andrei Vochin, despre retragerea lui Ciprian Deac: „Seara în care Gruia își ia rămas-bun de la fotbalistul care a transformat longevitatea în trofeu

Deac a anunțat că partida cu FC Argeș este ultimul său meci în tricoul CFR-ului, iar clubul își ia rămas-bun de la unul dintre oamenii care i-au definit epoca modernă. Cifrele par, la prima vedere, suficiente. Dar nu sunt. 508 meciuri, 90 de goluri și 118 pase decisive pentru CFR. 14 trofee în Gruia: 7 titluri de campion al României, 3 Cupe și 4 Supercupe.

În plus, Cupa Germaniei câștigată cu Schalke 04. La echipa națională, 26 de selecții și 4 goluri. Toate acestea sunt bornele oficiale ale unei cariere. Dar povestea lui Deac nu stă doar în palmares. Stă în felul în care a ajuns acolo. Pentru că Deac n-a fost niciodată fotbalistul construit pentru artificii. N-a fost omul care să-ți ia ochii înainte să-ți ia punctele.

A fost, mai degrabă, acel tip rar de jucător care transformă repetiția în artă. Centrare după centrare. Corner după corner. Lovitură liberă după lovitură liberă. Sprint după sprint. Sezon după sezon. Până când rutina devine legendă. Într-un fotbal românesc care consumă repede idolii și îmbătrânește urât campionii, Deac a rămas o excepție.

Din 2017, CFR Cluj a devenit o mașinărie de titluri, iar Deac una dintre piesele ei cele mai constante

Nu doar prin longevitate, ci prin seriozitatea cu care și-a purtat vârsta. A îmbătrânit fotbalistic fără să devină decor. A pierdut din viteză, dar nu din precizie. A pierdut din minute, dar nu din respect. A pierdut din explozie, dar nu din sens. Și poate că acesta este cel mai frumos compliment care i se poate face: Ciprian Deac a fost util până aproape de final.

A venit la CFR când clubul încă își căuta definitiv locul între marile puteri ale României. A plecat, s-a întors, a mai plecat și s-a întors din nou, ca un om care poate încerca lumea, dar știe unde îi este casa. Iar din 2017, când a revenit în Gruia, nu a mai părăsit clubul. De atunci, CFR a devenit o mașinărie de titluri, iar Deac una dintre piesele ei cele mai constante.

Au fost ani în care CFR-ul a fost acuzat că joacă prea pragmatic, prea rece, prea calculat. Dar Deac a fost partea umană a acestui pragmatism. A fost fotbalistul care punea suflet în mecanism. Care ridica mingea din colțul terenului ca pe o promisiune. Care nu se grăbea niciodată, pentru că știa că unele lucruri importante se fac cu respirația ținută.

Andrei Vochin: „Deac a avut cifre. Dar și ceva ce nu intră în tabele: continuitate morală”

Într-o epocă în care fotbalul se măsoară tot mai mult în cifre, Deac a avut cifre. Dar a avut și ceva ce nu intră în tabele: continuitate morală. A fost profesionistul care nu și-a negociat respectul cu publicul, ci l-a câștigat prin muncă. A fost lider fără să aibă nevoie să strige mereu. A fost veteran fără să ceară scutire de efort.

Iar seara aceasta nu este doar despre retragerea unui jucător. Este despre despărțirea unui club de propria lui memorie recentă. Pentru că, odată cu Deac, pleacă de pe teren o parte din CFR-ul titlurilor, din CFR-ul european, din CFR-ul care a învățat România că performanța nu trebuie să fie neapărat zgomotoasă ca să fie mare.

Scriu textul acesta înainte de ultima reprezentație și îl termin special cu câteva minute înaintea primului fluier al lui Mladinovici. Poate că ultimul meci al lui Cip nu va mai aduce o execuție decisivă. Poate că nu va mai fi încă un corner transformat în gol, încă o pasă cu efect, încă o lovitură liberă trimisă peste zid. Dar acum chiar că nici nu mai contează.

Ciprian Deac și-a marcat deja golul cel mare: a rămas

A rămas în club. A rămas în istorie. A rămas în memoria unei tribune care, indiferent câți fotbaliști vor mai veni, va ști că într-o vreme a avut un număr 10 care nu doar a purtat tricoul, ci l-a făcut mai greu. Astăzi, Gruia nu aplaudă doar un fotbalist. Aplaudă o epocă.