Răzvan Ioan Boanchiș editorial înaintea debutului naționalei României în Liga Națiunilor: ”Succes, Hagi!”

Hagi – patru meciuri în zece zile ca antrenor al echipei naționale. Într-un fotbal în care singurul om care a dezvoltat ceva durabil, în acest secol, a fost el. Dar cum a făcut-o? Folosindu-se de timp, pentru că era patron. În fotbal, patronii sau conducătorii cer rezultate, antrenorii cer timp.

Răzvan Ioan Boanchiș, despre debutul României lui Hagi în Liga Națiunilor

Lui Hagi nu îi dă timp nici măcar programul UEFA. Și nu ține nimeni cont că Hagi trebuie să impună în câteva zile niște idei, niște trasee de joc unor fotbaliști care nu prea joacă la echipele de club. Sau joacă la echipe mici.

Nu sunt pesimist pentru că e contraproductiv să fii pesimist când vorbești despre un om al încrederii și al construcției cum e Hagi. Ca să faci o casă temeinică, ai nevoie de timp și de materiale bune. Și ne întoarcem de unde am plecat. În acest moment, baza echipei naționale e antrenorul.

Limita subțirea dintre a contesta și a urî

Recunosc, mie îmi e teamă de aceste patru jocuri, chiar dacă sunt sigur că Hagi le va aborda cu multe gânduri în prezent și un florilegiu de gânduri în viitor. Exact cum făcea pe teren. Trăgea cu ochiul spre portar, pleca într-un sprint de campion la suta de metri, își deruta adversarul cu o fentă ”povestită” cu piciorul drept și trimitea o rachetă cu stângul.

De la 30 sau 40 de metri. Mingea străbătea spații văzute doar de Hagi, golul străbătea timpul. Golurile lui Hagi au avut milioane de telespectatori și au milioane vizualizări pe youtube. La Farul, la Sportul și chiar la Steaua, în perioada în care se transmiteau foarte puține meciuri, Hagi a jucat în meciuri netelevizate sau în meciuri pe ecrane poticnite în alb-negru.

După 1990, a uimit lumea la televiziunea color și este fotbalistul român care trece proba tehnologiei (acel youtube amintit mai sus) cu cea mai mare notă. Deși nu mai joacă de un sfert de veac.

Îi urez succes lui Hagi și sper că nu va fi nevoie să-mi aduc aminte peste două săptămâni că prea mulți români fără realizări au vocația contestației. A contesta nu-i ceva rău. Periculos e când a contesta devine a urî. În România, ura, adică faza superioară a invidiei, a fost mereu la modă. După 2000, ura a devenit mod de viață.