Andrei Vochin, despre eroii „tăcuţi” din Spania – Argentina: „Finala celor care n-au avut niciodată un nume. Până au câștigat tot”

Finala Cupei Mondiale dintre Spania și Argentina poate fi privită în multe feluri. Messi împotriva lui Yamal. Europa contra Americii de Sud. Două școli tactice. Două generații. Pentru mine este însă altceva. Este finala celor doi antrenori despre care, ani la rând, s-a spus că n-au anvergură. Luis de la Fuente și Lionel Scaloni au trăit același paradox. Au câștigat aproape tot ce putea fi câștigat și, cu toate acestea, o parte a lumii fotbalului a continuat să-i privească cu neîncredere. Nu pentru ceea ce făceau pe bancă, ci pentru ceea ce nu scria în biografia lor.

Lionel Scaloni, criticat în momentul numirii pe banca Argentinei

N-au antrenat Real Madrid. N-au antrenat Barcelona. N-au antrenat Manchester City. Prin urmare, pentru unii, nu puteau fi mari antrenori. Scaloni a fost poate cazul cel mai spectaculos. Când AFA l-a numit selecționer după dezastrul din Rusia, reacția dominantă a fost aproape ironică. „Nu are experiență”, spuneau foști internaționali, analiști și oameni din fotbal.

Chiar și după ce a devenit campion mondial, Pedro Troglio, voce puternică în Argentina, actual antrenor la Banfield și fost jucător, avea să declare că „critica inițială nu era deloc greșită”, chiar dacă a admis apoi că Scaloni a făcut „o muncă excepțională”. Președintele Federației Argentiniene, Claudio Tapia, avea să dezvăluie ulterior că aproape nimeni nu îl susținea, singurul care i-a cerut să-i ofere un proiect adevărat fiind César Luis Menotti, uluitorul selecționer care le-a adus ”pumelor” primul titlu Mondial, cel din 1978.

Luis de la Fuente, profesorul care nu poate deveni director?!

De partea cealaltă, Luis de la Fuente a fost tratat ani întregi ca profesorul care nu poate deveni director. Omul care câștigase Europenele de juniori și de tineret era privit drept un specialist al copiilor, nu al fotbalului mare. Iar el a răspuns în singurul mod pe care îl cunosc adevărații antrenori: prin trofee. Înaintea acestei finale are în palmares Euro 2024, Liga Națiunilor 2025, plus titlurile europene cucerite cu generațiile U19 și U21. Recent, chiar el observa cu o urmă de amărăciune că aprecierea pentru școala spaniolă de antrenori ar fi trebuit să vină cu mult timp în urmă.

Numit de ignoranți doar „brelocul” lui Messi, Scaloni zice așa. Campion mondial. Campion al Americii de Sud. Din nou finalist mondial. Ce mai trebuie să demonstreze? Considerat de mulți doar un antrenor de copii și juniori, De la Fuente poate enumera. Campion european. Câștigător al Ligii Națiunilor. Acum finalist mondial. Ce rubrică mai lipsește din CV?

„Nu banca de la Real Madrid produce un mare selecționer. Ci ideile. Caracterul”

Și totuși, există oameni care încă întreabă dacă sunt mari antrenori. Poate pentru că, în fotbal, reputația se construiește uneori mai greu decât performanța. Ne-am obișnuit să confundăm numele cu valoarea. Dacă ai antrenat cluburi uriașe, ești automat mare. Dacă ai crescut în laboratoarele federației, trebuie să demonstrezi de zece ori mai mult.

Finala aceasta demontează tocmai această prejudecată. Nu banca de la Real Madrid produce un mare selecționer. Ci ideile. Caracterul. Capacitatea de a convinge un vestiar. Abilitatea de a lucra cu vedete. Curajul de a lua decizii. Și răbdarea de a construi.

Duminică, unul dintre ei va pierde Cupa Mondială. Va exista un singur campion. Dar adevărul este că amândoi au câștigat deja. Au câștigat dreptul de a nu mai fi prezentați drept „antrenorii fără nume”. Pentru că există un moment în viața oricărui tehnician când trofeele nu mai completează CV-ul. Îl definesc. Iar după această finală, indiferent cine va ridica trofeul, Luis de la Fuente și Lionel Scaloni vor rămâne împreună în aceeași categorie. Categoria antrenorilor pe care istoria i-a validat înainte ca ultimii sceptici să-i accepte.