Avertisment oficial pentru FCSB! Ce se întâmplă cu Joao Paulo după CM 2026. „Nu-l mai mutați că nu mai știe de capul lui cel roș-albastru!”

Cupa Mondială a început să se dezmorțească odată cu deja trecutele șaisprezecimi. Surprizele neplăcute, pe undeva justificate, produse de selecționatele Germaniei și Olandei le putem trece la capitolul „AȘA, NU!”. Spun justificate pentru că atât Germania cât și Olanda au început să-și piardă identitatea. Ele nu mai sunt de mult timp Panzer și Portocală mecanică.

Așa da, așa nu, la Cupa mondială

Au devenit organizații fotbalistice multinaționale, multietnice care nu mai sunt capabile să păstreze spiritul național de învingătoare, alimentat de orgoliu, și nici să mai reprezinte modele. Despre Germania, de pildă, s-a spus ani de zile că “atunci când joacă prost, echipa ajunge în finală”. Ei uită, că acum, când joacă prost pleacă acasă. Și încă repede. La fel olandezii, cu fostul lor Fotbal total. Fotbaliștii actuali ai acestor două țări sunt doar epigonii lui Cruijff și Beckenbauer.

Capul Verde a impresionat planeta

La capitolul „AȘA, DA!”, ca surpriză plăcută, pot trece micuța, ambițioasa și simpatica echipă a Capului Verde. Ei au trăit un vis și au impresionat o lume-ntreagă, nepierzând niciun meci din cele patru disputate, în timpul regulamentar de joc. Ba mai mult, era cât pe ce să elimine Argentina lui Messi, cu Messi în echipă cu tot.

Astfel, o țară cu doar 50.000 de locuitori a reușit să rămână definitiv în istoria fotbalului scriind una dintre cele mai frumoase pagini ale Campionatelor mondiale. Citeam atent cam la ce echipe evoluează fotbaliștii lor necunoscuți și, nu mică mi-a fost mirarea să aflu că locurile lor de joacă sunt, multe dintre ele, inaccesibile jucătorilor români. Campionatul Portugaliei, de exemplu, echipele bune din Turcia, cum ar fi Trabzonspor, Bașakșehir, Villareal din Spania. Alții sunt înregimentați în Rusia, Cipru, Israel, Ungaria, Bulgaria, SUA, Olanda și Irlanda.

Micile bucurii ale românilor în America. Paulo. Joao Paulo

Și cum de 28 de ani, românii tânjesc după o calificare, micile bucurii pot proveni din ceea ce ne place să credem că ne-ar aparține, respectiv reprezentanți ai Superligii în America de Nord. Alături de brigada de arbitri români cum ar fi Istvan Kovacs, Ferencz Tunyogi (îmi vine să râd) și Mihai Marica se mai regăsesc doi fotbaliatori.

Unul este Jovo Lukic, bosniacul golgeter al României, iar altul este Joao Paulo Fernandes, fecebesist de data recentă, component al Capului Verde. Dacă despre Lukic auzisem demult, curiozitatea am transferat-o spre cel de-al doilea. Știam despre el că a jucat bine la Oțelul Galați, am aflat că a fost la Tiraspol și în ligile inferioare din Portugalia, că are 28 de ani și a început să scoată capul în fotbal de pe la 23.

Am fost mirat când am aflat că are 44 de selecții pentru naționala Capului Verde. Nu-i puțin, dar, cum nu sunt familiarizat și nu m-a pasionat subiectul, nu i-am dat nicio importanță. Acum, la Mondiale l-am văzut jucând 20 de minute contra Spaniei și un meci întreg contra Arabiei Saudite. În celelalte două partide, cu Uruguay și Argentina nu a fost folosit, preferat de către selecționerul poreclit “Bubista” fiind mai tânărul Sidny Lopes Cabral, de la Trabzonspor, ex-Benfica.

Care-i postul lui Joao Paulo? Aceasta-i întrebarea!

La FCSB, Joao Paulo, revelația primăverii, a fost folosit de către antrenori și patron pe vreo 4 posturi. L-am văzut, ce-i drept mai puțin, când fundaș stânga, pentru că postul este încă adjudecat de mai vârstnicul Radunovic, când mijlocaș de toate felurile, stânga, central, de atac și chiar dreapta. Pot spune că nu a evoluat 3 meciuri consecutive, din 16, pe același post. Selecționerul “Bubista” îl vede fundaș stânga la naționala Capul Verde, pe când specialiștii FCSB-ului îl văd orice altceva.

Ca să mă dumiresc m-am ajutat și de „prietenul” Wyscout și am devenit nițel mai cult în cap. La echipa națională, Joao Paulo a jucat contra lui Yamal vreo 20 de minute. S-a spus că Yamal n-a atins mingea. Wow!, ce ne place să ne umflăm în pene, de parcă fecesebistul ar reprezenta România. Ok, am înțeles că tânărul geniu spaniol n-a atins-o, dar nici Joao al nostru, și mai ales al lor, n-a făcut-o, așa că cifrele sunt irelevante. În meciul contra Arabiei Saudite însă, integralist fiind ca fundaș stânga, cifrele Wyscout spun printre altele cam așa:

• Dueluri câștigate 12 din 20
• Intercepții 6
• Acuratețea paselor 47 din 55
• Pase reușite înainte 16 din 20
• Dueluri aeriene câștigate 4 din 5

Îmi pun instantaneu întrebarea ‘Ce post joacă de fapt acest Joao Paulo?’ Este el mijlocaș de toate felurile, ca la FCSB sau fundaș lateral stânga, ca la Capul Verde?

Polivalența e bună, dar omogenitatea e și mai bună

Desigur că polivalența unui fotbalist va fi apreciată întotdeauna de orice antrenor. A fi polivalent înseamnă că posezi calități superioare cu care te poți adapta mai ușor în multe alte zone ale terenului, stăpânind mai multe procedee tehnice necesare fazelor esențiale, de atac și apărare, ale jocului. În istoria fotbalului românesc, și chiar a Stelei, au fost multe exemple de jucători polivalenți.

Iovan a jucat mijlocaș, fundaș central de marcaj, libero (cum era pe vremuri), dar și fundaș dreapta. Le-a jucat foarte bine pe toate. Mișa Klein a jucat și fundaș stânga, și mijlocaș stânga și inter stânga. Dorinel Munteanu a jucat mijlocaș stânga, fundaș stânga și închizător. Regretatul Ilie Bărbulescu a început mijlocaș la FC Argeș, a continuat fundaș central la Petrolul, fundaș dreapta la Steaua și fundaș stânga la Sevilla în finala UCL din 1986.

Chiar actualul antrenor al FCSB, Marius Baciu a evoluat în multe dăți fundaș central, închizător, fundaș dreapta și chiar fundaș stânga. Exemplele pot continua. Așadar, a evolua egal pe mai multe posturi e pozitiv atât pentru echipă cât și pentru orice antrenor, jucătorul fiind 2, 3 sau 4 într-unul.

Schimbările multe și dese, duc la evitarea de succese.  Amețirea jucătorilor amețește și echipa

Normalitatea construirii unei echipe de către un antrenor însă, este cea de a-și proteja angrenajul folosind jucătorii pe postul lor predilect. Doar așa se poate dezvolta omogenitatea mult clamată și absolut necesară pentru obținerea performanței. Plimbarea jucătorilor de la Ana la Caiafa, de la un meci la altul, numai bine nu face colectivului. Pe fiecare post în parte trebuie să joace cel mai bun și cel mai în formă. Pentru a reuși acest lucru e decisiv rolul antrenorului.

Dacă în cele 44 de meciuri pentru selecționata țării sale Joao Paulo a jucat bine fundaș și mijlocaș stânga (în funcție de sistem) și, la fel, a dat cel mai bun randament pe acel post și la Galați, și la FCSB, lasă-l, Doamne iartă-mă!, în pace. Nu-l tot mutați de nu mai știe de capul lui cel roș-albastru!

Va ameți într-un final și el, și echipa. Din păcate. În fotbal se știe că schimbările multe și dese duc la evitarea de succese. Sunt convins că Marius Baciu cunoaște aceste detalii, fiind un tip trecut prin situația mai sus pomenitului din Capul Verde. Va lua decizia optimă și pentru echipă, dar și pentru jucător.